Navigator
Doctor Honoris Causa


 

Prof. univ. dr. Ileana BERLOGEA

 

Notã biograficã :

 

          Ileana Berlogea s-a nãscut la 16 august 1931, în comuna Jidveiu, județul Alba, și a absolvit Liceul nr.2 din Cluj în 1949. în acel an de rãscruce pentru istoria contemporanã, cãutãrile febrile ale unei studente de la Facultatea de Drept din Cluj au condus-o pe aceasta spre absolvirea în 1954 a…Facultãții de Actorie de la Institutul de Teatru din București, la clasa profesoarei Irina Rãchițeanu! Cum din 1 septembrie 1955 Ileana Berlogea devine, în cea mai bunã tradiție heliadescã, profesor la școala tocmai absolvitã, Domnia-sa se va preocupa de cizelarea continuã a pasiunii pentru teatru, atât în spațiul teoretic, precum și în acela al practicii pedagogice. Dupã ce va aborda critic marele teatru rus și, dupã un doctorat în  domeniu, prof.univ.dr. Ileana Berlogea se va orienta spre o sintezã a fenomenului  teatral universal, dar și a celui românesc.

 

 

L A U D A T I O
          Pentru un critic și istoric al teatrului este într-adevãr o încununare cu lauri monentul în care gloria îl obligã sã-și pãrãseascã obiectivitatea discretã și tãioasã, pentru a sta în fața breslei teatrale fãrã putințã de a se apãra de laudele acesteia. Unei astfel de binemeritate situații i se supune astãzi doamna prof.univ.dr.Ileana Berlogea, un nume de rãsunet pentru cristalizarea fenomenului dramatic în conștiința ultimelor generații.(…)
          Semnãtura Ilenei Berlogea este  o adevãratã marcã înregistratã și de înregistrare a calitãții teatrale, datoritã cursurilor universitare, dar și datoritã studiilor, articolelor sau comunicãrilor științifice fãcute publice în țarã și peste hotare. Este vorba aici de pasionantele cursuri de istorie a teatrului susținute la Universitatea de Artã Teatralã și Cinematograficã I.L.Caragiale din București (astãzi UNATC), dar și la catedre universitare din Veneția, New York, Iowa, Bloomington sau Carbondale. Studiile și articolele semnate de prof.univ.dr. Ileana Berlogea vor onora presa din țarã, de la Revista Secolul XX pânã la periodicele teatrale tradiționale, și vor cunoaște o largã circulație datoritã aparițiilor în publicații prestigioase din SUA, Japonia, Austria, Grecia, Yugoslavia, Franța și Italia. Iar comunicãrile științifice realizate de Domnia-sa vor deveni adevãrate constante de-a lungul a multor ani ale unor congrese și simpozioane internaționale, precum Zilele Brecht de la Berlin sau Zilele Ruzante de la Padova, participãri la care se adaugã și alte asemenea contribuții ori specializãri și cãlãtorii de documentare în Italia, Austria, Germania Federalã și SUA.
          Acordarea astãzi, în aceastã aulã universitarã, dar și salã de teatru, a titlului de Doctor Honoris Causa se constituie într-o completare fericitã a palmaresului de premii naționale și internaționale decernate prof.univ.dr. Ileana Berlogea. Aceastã personalitate se contureazã astfel precum aceea a unei Doamne a criticii teatrale românești, cu o staturã culturalã demnã de marile Doamne ale scenei, așa cum a fost Irina Rãchițeanu, fosta profesoarã a laureatei  de astãzi.

 

conf. univ. Constantin DOLJAN

 

 

Prof. univ. dr.  László BABARCZY

 


Notã biograficã :

 

          László Babarczy  s-a nãscut la 3 septembrie 1941 la Budapesta. A fost admis la specialitatea regie de teatru a Institutului de Artã Teatralã și Cinematograficã din Budapesta în 1961. Urmãtorii patruzeci de ani din viața lui s-au legat indisolubil de aceastã instituție, unde obține diploma de licențã în 1966 și unde - dupã un scurt intermezzo la Pécs - predã neîntrerupt din 1969  ca asistent, lector, conferențiar, iar din anul 1990 ca profesor. în același timp, în perioada 1969-1973 este membru al Teatrului Național. în 1973 se angajeazã ca regizor la Teatrul Csiky Gergely din Kaposvár. Aici activeazã ca regizor principal între 1974 și 1981. începând din 1978 este directorul acestei companii care devine, în principal datoritã conducerii sale, unul dintre elementele cel mai importante ale artei teatrale maghiare contemporane.

 

 

LAUDATIO

 

          în istoria teatrului din ultimii cincizeci de ani nu putem vorbi despre o abundențã a personalitãților întemeietoare de instituții. în acest colț al Europei puțini au izbutit - sau le-a fost dat sã izbuteascã  - sã întemeieze un teatru, sã traseze perspective, sã formeze o companie și o viziune artisticã, sã -și urmeze neclintit țelurile și prin îndeplinirea lor sã obținã rezultate de anvergurã internaționalã. Toate acestea le-au fost date lui László Babarczy. A contribuit în mare mãsurã la nașterea și activitatea artisticã de rang european a teatrului din Kaposvár - poate cel mai important atelier teatral maghiar din ultimul sfert de secol . Prin activitatea sa devotatã ca regizor și director a câștigat un loc de prestigiu în rândul oamenilor de teatru. Pe lângã munca titanicã cerutã de aceste poziții, fiecare necesitând un om întreg, a mai condus și un studio de film și predã de ani de zile la universitatea din Budapesta, iar în ultimul deceniu, îndeplinind atribuții de rector și prorector, a contribuit în mod definitoriu la determinarea profilului acestei școli cu o bogatã tradiție și un important prestigiu european.(...)
          Universitatea noastrã a colaborat în deceniul trecut cu László Babarczy, rectorul universitãții din Budapesta între 1991-1994, în prezent prorector. în ambele funcții a avut un rol determinant în dezvoltarea profilului și orientãrii instituției. Dezvoltarea rapidã și eficientã a relațiilor profesionale și personale între universitãțile de teatru din Tg-Mureș și Budapesta se datoreazã în mare mãsurã programului managerial al lui László Babarczy, în care sprijinirea educației teatrale maghiare de peste hotare este un element de importanțã majorã. Implementarea proiectelor manageriale inițiate nu s-a lãsat așteptatã, și ca urmare lui László Babarczy i-a revenit sarcina de a conduce, îngriji și dezvolta aceste legãturi externe de la Budapesta, atât ca rector cât și ca prorector, asigurând continuitatea realizãrii concepției. în acest cadru a fost posibilã definitivarea mai multor inițiative comune în relația celor douã instituții: festivaluri, ateliere de creație, programe visiting, schimburi între grupuri de studenți, colaborarea în pregãtirea actorilor pentru cinematografie, program educațional comun pentru specializarea de regie de teatru și doctorate. Acestea sunt principalele domenii în care s-au materializat ideile lui László Babarczy împreunã cu concepțiile noastre.
          Ne aflãm în fața unei cariere artistice, pedagogice și manageriale de semnificație majorã prezentã aici în persoana lui László Babarczy. Statul maghiar a recunoscut performanțele sale cu Premiul Jászai Mari în 1977, titlul de Artist Emerit în 1984, Premiul de Excelențã în 1990, Premiul Kossuth în 1998.
          Universitatea noastrã dorește sã completeze șirul acestor onoruri cu acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, cu speranța cã prin acest gest ajungem și mai aproape de fructificarea eforturilor investite în realizarea planurilor comune de viitor.

 

Prof. univ. dr. KOVACS Levente

 

 


Prof. univ. dr. Ion TOBOSARU

 

 

Notã biograficã :
          Ion  Toboșaru s-a nãscut la 1 noiembrie 1930, la Constanța, absolvind în anul 1954 Facultatea de Filologie (specializarea: Limba și literatura românã) la Universitatea din București. în contextul integrãrii sale imediate în învãțãmântul superior, dar și sub imperiul necesitãții interioare de valorizare a teatrului, prof. univ. dr Ion Toboșaru s-a dedicat unui destin cultural din interiorul domeniului esteticii. Astfel, Domnia-sa a activat ca profesor universitar și Sef al Catedrei de Esteticã (1968), Decan (1967) și Prorector (1974) al Universitãții din București, unde între 1968-1989 a fost conducãtor științific al doctoratelor în Esteticã, pentru ca din 1990 sã conducã doctorate de Esteticã și Teorie a teatrului în cadrul Universitãții de Artã Teatralã și Cinematograficã “I.L.Caragiale" din București. în anul 1992 a devenit membru al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare din cadrul Ministerului Educației Naționale.

 

 

L A U D A T I O

 

          Parafrazând o metaforã poeticã, pot spune cã, suntem “legați prin setea" de culturã de personalitatea proteicã a domnului prof. univ. dr. Ion Toboșaru, un destin exemplar pentru orice filolog, venit sã obiectiveze cu termeni estetici inefabilul spectacular. (...)
          Prof.univ.dr. Ion Toboșaru s-a afirmat în breasla oamenilor de culturã, prin prestanța judecãților de valoare asupra teatrului, fãcute publice în cadrul unor colaborãri cu reviste de profil, cu publicații ale Academiei Române, sau prin intermediul unor comunicãri la congrese, colocvii și reuniuni științifice, presãrate fabulos într-o geografie culturalã ce cuprinde 12 țãri de pe trei continente. O astfel de activitate prodigioasã nu putea sã nu se structureze într-un opus esențial pentru bibliografia estetico-teatralã. Astfel, ne este dat sã întâlnim de fiecare datã cu bucurie prin labirintul bibliotecii acele titluri de esteticã aparținând prof.univ.dr. Ion Toboșaru. La fel de valoroase sunt și contribuțiile Domniei-sale la remarcabile lucrãri colective, legate de fenomenul teatral și cinematografic românesc, dar și reconstituirea unor profiluri spirituale aparținând unor mari actori români.
          Prin intermediul celor deocamdatã 13 volume de liricã, poetul Ion Toboșaru readuce în modernitate o nostalgie parnasianã, dispusã sã abordeze barbian conceptul “nunții" și al luminiscenței acide ori plãpânde. Cu o liricã potențatã de rigoarea unui spirit clasicist și cu o operã criticã în care sensibilitatea devine subtilitate a analizei și sintezei, laureatul nostru de astãzi este evident unul din spiritele împlinite ale contemporaneitãții.
          O astfel de alurã culturalã a fost desigur remarcatã și premiatã și pânã acum prin înalte distincții culturale, din care cea mai recentã este Titlul de Excelențã al Culturii Românești, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor și de Centrul Național al Cinematografiei (2001). Noi ne facem acum un titlu de onoare în a-i acorda domnului prof.univ.dr. Ion Toboșaru, în contextul unei recunoașteri generale a valorii Domniei-sale, titlul de Doctor Honoris Causa al Universitãții de Artã Teatralã din Târgu-Mureș, sperând și într-o îndelungatã continuare a colaborãrii noastre.

 

      Conf. univ. dr. Cristian STAMATOIU

 

 


Prof. univ. dr. Gábor SZÉKELY

 


Notã biograficã :
          S-a nãscut la 26 mai, 1944 în Jászberény, în 1963 a fost admis la specializarea regie a Insitutului de Artã Teatralã și Cinematograficã din Budapesta, unde primește diploma de regizor în 1968.Ajunge apoi, ca regizor principal, la teatrul din Szolnok unde în 1972, la vârsta de 28 de ani, devine director. Contribuie în mod semnificativ la ridicarea teatrului din Szolnok de la nivelul unui teatru provincial la cel al unui teatru de marcã, comparabil cu cele din capitalã. Sub direcția sa se conturezã numeroase personalitãți actoricești și se nasc spectacole memorabile.
          începând din 1972 predã întâi arta actorului apoi și regie la institutul din Budapesta. Absolvenții din clasele sale de regie contribuie și astãzi în mãsurã considerabilã la înnoirea artei regizorale maghiare. în 1978 primește postul de regizor principal al Teatrului Național din Budapesta. în 1982 participã, în calitate de director, la înființarea Teatrului Katona József - considerat astãzi unul dintre cele mai importante inițiative teatrale contemporane  devenid curând cel mai bun teatru maghiar. Pe lângã activitatea sa de la Katona József  continuã sã predea și devine profesor universitar în 1991, iar în 1992 este ales membru al Academiei Literare și Artistice Széchenyi.

 

 

L A U D A T I O

 

          Prestigiul unei școli este dat de prezența maeștrilor demni de a fi urmați. Maestrul aratã o direcție, ne învațã, este prezent în viața discipolilor atât cu sfaturi, cît și cu o atenție tãcutã dar intensã, imprimând în memorie un set de criterii de judecatã și teoretice, și poate, chiar în absența sa, cu o prezențã care pare vie chiar și de la distanțã, sã facã parte din viața discipolului sortit sã lucreze apelând la spiritul critic iminent al maestrului, sau revoltându-se împotriva lui, fãrã posibilitatea unei alte alegeri.
          Astfel de maeștrii sunt foarte puțini, dar în persoana lui Székely Gábor vedem un asemenea maestru.(...)
          Director al Teatrului Arany János transformat prin schimbarea denumirii și a profilului într-un atelier teatral important al capitalei maghiare  sub numele de Új Színház, unde cu ajutorul unor actori de marcã, o pleiadã de tineri regizori își încep activitatea alãturi de Székely Gábor.
          Arta sa regizoralã manifestatã în numeroase spectacole excepționale este remarcatã și în strãinãtate, fiind invitat sã regizeze în Praga, la Novi Sad, Helinki și Stuttgart. Montãrile sale din țarã devin cunoscute prin reprezentații de mare succes la București, Viena, Praga, Zürich Moscova, și Paris. în 1991 primește titlul de doctor în arte libere ( DLA- Doctor of Liberal Arts) la Institutul de Artã Teatralã și Cinematograficã din Budapesta, ca profesor de regie. începând din 1 august 2001 este primul rector din noul mileniu al acestei instituții. Activitatea sa remarcabilã a fost rãsplãtitã de-a-lungul anilor cu numeroase premii și distincții cum ar fi: permiul  Jászai Mari - 1974, titlul de artist emerit- 1978, titlul de excelențã- 1986, premiul Kossuth - 1988.
          Székely Gábor a cunoscut universitatea în calitate de profesor invitat și a avut o contribuție importantã la dezvoltarea la un nivel calitativ nou a pregãtirii regizorale în limba maghiarã, reînființatã dupã 1990.
          Universitatea noastrã dorește sã onoreze activitatea maestrului care îmbinã virtuți artistice și pedagogice la cel mai  înalt nivel prin acordare titlului de Doctor Honoris Causa, în speranța cã atât în calitatea sa de rector, cât și ca profesor, Székely Gábor include în planurile sale de viitor cooperarea dintre universitãțile noastre.

 

       Prof. univ. dr. BÉRES András

 

 


Prof. univ. Valeriu MOISESCU

 


Notã biograficã :
          Nãscut la Câmpina, în 1932, a absolvit IATC "I.L.Caragiale", avându-i colegi, printre alții, pe Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu și Sanda Manu. Au urmat douã momente importante în cariera Domniei Sale: întâlnirea cu marele actor Toma Caragiu, pe când era prim-regizor la Teatrul de Stat Ploiești (1961-1964) și angajarea sa, în 1964, de cãtre Liviu Ciulei, directorul Teatrului L.S.Bulandra, ca regizor al celebrului teatru. Al treilea moment important al carierei domnului Valeriu Moisescu, poate cel mai important și hotãrâtor, pare sã fi fost cariera didacticã, o "didacticã superioarã", desigur, începutã în 1971, anul când a devenit profesor asociat la I.A.T.C. Din 1990, a devenit, prin concurs, profesor universitar, iar între 1991 și 2000, șef al catedrei de regie teatru și scenografie, la actuala și prestigioasa U.N.A.T.C. "I.L.Caragiale" București. A îndrumat și format șapte promoții de regizori tineri, care s-au impus pe scenele unor reputate teatre din țarã și strãinãtate.

 

 

L A U D A T I O

 

          Ca și în politicã, adeseori și în culturã și artã existã personalitãți spectaculoase, care pot sã devinã, mai mult sau mai puțin îndreptãțit, vedete pentru un sezon sau douã,uneori chiar pentru o perioadã mai îndelungatã, captând interesul mass-media, dupã cum existã personalitãți mai discrete, nespectaculoase, dar care construiesc temeinic, întreaga lor viațã transformându-se parcã într-un mare proiect artistic și, în același timp, într-un demers artistic de anvergurã. Fãrã sã-l fi cunoscut pânã acum pe domnul Valeriu Moisescu, senzația mea, parcã dintotdeauna, a fost cã Domnia Sa aparține celei de-a doua categorii, nu mai puțin dãruitã decât prima, dar care, din tot felul de motive, unele evidente, altele cumva "secrete", preferã sã nu consume energii și, practic, sã nu facã nimic pentru a intra în prim-planul atenției publice. în cazul lor, cufundarea în dimensiunea proiectelor artistice pare a fi mult mai importantã decât angrenaera în "jocurile sociale" pentru câștigarea unor poziții mai bune, jocuri niciodatã nevinovate, ba uneori cât se poate de dure.(...)

 

          Valeriu Moisescu a semnat scenografia la numeroase spectacole, a avut trei expoziții personale de picturã și caricaturã, a tradus și a dramatizat lucrãri de referințã din literatura universalã, a susținut o remarcabilã activitate publicisticã de profil. Dar, firește, pe parcursul unei vieți, marea dragoste a rãmas regia de teatru, cãreia i s-a dedicat cu credințã, talent și cu o evidentã siguranțã încã de la începuturi, fãrã obișnuitele tatonãri. Lista spectacolelor realizate de-a lungul anilor, pe scenele unor teatre din București și din țarã e cu adevãrat impresionantã, ea cuprinzând, printre altele, piese de Moliere, Caragiale, Ionesco, Edmond Rostand, Carlo Goldoni, Vasile Alecsandri, A.P.Cehov, Luigi Pirandello, Thornton Wilder, Friedrich Durenmatt, Calderon de la Barca și mulți alții; a fost rãsplãtit cu 25 de premii de creație.
          Cred însã cã mai presus de toate a fost rãsplãtit cu respectul generațiilor de actori și regizori care au recunoscut în domnul Valeriu Moisescu un maestru al teatrului românesc și împreunã cu alți mari regizori de teatru români, un creator de școalã regizoralã româneascã.
          Pentru universitatea noastrã, gestul de a-i acorda domnului Valeriu Moisescu titlul de doctor Honoris Causa, reprezintã nu doar un "exercițiu de admirație", ci o onoare pe deplin asumatã.

 

                  Prof. univ. dr. Mihai SIN

 

 


Prof. univ. dr. Ion COJAR

 

 

Notã biograficã :
          Pornit pe drumul vieții din meleagurile bãnãțene poate avea un bagaj codificat genetic pentru așa zisa "multiculturalitate", ca sã folosim un termen la modã, pentru a defini sensibilitatea ieșitã din comun pentru fenomenele culturii umane. Primii pași spre galaxia teatrului îi face în liceu în cadrul mișcãrii teatrului școlar. Scoala și teatrul rãmân pentru totdeauna coordonatele determinante ale unei vieți dedicate scenei. Dupã terminarea studiilor superioare regizorale la I.A.T.C. "I.L.Caragiale" din București își începe imediat activitatea didacticã la Alma Mater, și în ultima jumãtate de secol al erei noastre are o contribuție hotãrâtoare la faima acestei școli de o importanțã mondialã.Pedagogul în ascensiune a devenit și președintele Centrului ASSITEJ din România, desfãșurând o activitate prodigioasã în interesul teatrului pentru copii și tineret.

 

 

L A U D A T I O

 

          Când rostesc numele Ion Cojar îmi vine în minte titlul unui film celebru realizat despre viața marelui umanist Thomas Morus: "A Man for All Seasons" cu Paul Scofield, care era tradus așa: "Un om pentru eternitate". Parcurgând curriculum-ul de o bogãție inimaginabilã a domnului Cojar putem afirma cã avem în fața noastrã un om pentru eternitate. Un om care a parcurs toate anotimpurile artei teatrale, toate meleagurile planetei numite Teatru, care a descoperit și a deslușit tainele unei meserii care este eternã și totodatã existã prin clipe trecãtoare. Viața domniei sale reprezintã o odisee a lumii scenei. A îndrãznit sã analizeze desfãșurarea procesului scenic - fenomenul cel mai misterios, și poate cel mai frumos - al activitãții umane. Ca un Vergilius elegant și totodatã minuțios, a inițiat în arta actorului mulți discipoli: copii, tineri, oameni maturi, chiar și pe mulți care au depãșit pragul maturitãții, devenind astfel un adevãrat dascãl "for all seasons" al oamenilor de teatru.(...)
          Spectacolele montate de domnul Cojar au avut o rezonanțã puternicã pe plan internațional, prin participãri la diferite festivaluri și turnee în Europa (Italia, Germania, Yugoslavia, Bulgaria, Franța, etc.) și în afara bãtrânului continent (în SUA, Canada, Japonia). Profesorul Cojar a fost solicitat de mai multe școli teatrale pentru cursuri de mãiestrie și a avut o contribuție importantã la monitorizarea metodelor și procedeelor specifice ale școlii românești de teatru pe plan internațional de la Liverpool pânã la New Delhi. Experiența dobânditã ca regizor și pedagog a fost fructificatã și prin lucrãri teoretice de mare însemnãtate și manuale indispensabile pedagogiei teatrale.
          Din peisajul acestei vieți dedicate teatrului nu poate lipsi nici activitatea managerialã. între anii 1990-1997, în calitate de șef de catedrã, stã la cârma modernizãrii procesului didactic-educativ în cadrul Catedrei de Arta actorului din U.N.A.T.C. București, iar între 1997-2001 îndeplinește funcția de director general al Teatrului Național din București, unde realizeazã stagiuni de mare succes de public și profesional.
          Artistul și dascãlul Ion Cojar, cum era și firesc, a obținut și distincții importante. Palmaresul deosebit de bogat al Domniei Sale cuprinde o serie de premii pentru spectacole de rezonanțã (Cei din urmã; Nu sunt Turnul Eiffel; Iertare; Camera de alãturi; Vassa Jeleznova; O batistã pe Dunãre, etc.). Comunitatea oamenilor de teatru i-a acordat Premiul UNITER pentru întreaga activitate, iar în 2001 a fost decorat cu "Steaua României".
          Azi, prin acordarea titlului de doctor honoris causa, doresc sã fie un prilej de recunoștințã pentru tot ce a dat teatrului și școlii românești, care va avea nevoie încã mult timp de prezența sa. Setea Domniei Sale pentru a descoperi adevãruri esențiale, pentru curiozitatea cu care cerceteazã relațiile între faptele de viațã și faptul scenic, pentru a stabili mereu o relație cinstitã cu obiectul procesului scenic: OMUL.
          Maestre, Vã mulțumim!

 

                                             Prof. univ. dr. KOVACS Levente

 

 

 

 

Prof. univ. dr. Cristian PEPINO

  

Oamenii care m-au ajutat cel mai mult sunt cei care m-au criticat, nu cei care m-au lăudat. Aceștia ne fac să evoluăm cu adevărat, chiar dacă – mai ales la începutul carierei – critica ne doare foarte tare și chiar s-ar putea să ne descurajeze. Dar ceea ce nu te doboară te face mai puternic. - O scurtă frază dintr-un interviu acordat de domnul profesor universitar doctor Cristian Pepino, dar aceste câteva cuvinte sunt definitorii pentru personalitatea domniei sale : modestie, forță, pasiune în toate proiectele fie ele de creație sau în domeniul pedagogiei teatrale, luciditate și, nu în ultimul rând, umor. Să ne iertați stimate domnule prof.univ.dr. Cristian Pepino dacă ziua de astăzi nu va fi una de critică, ci una de recunoaștere și de recunoștință pentru ceea ce reprezentați în teatrul românesc.

 

      S-a născut la 29 octombrie 1950 în București. In 1973 a absolvit Facultatea de Teatru a IATC I.L. Caragiale București, profesorii și importanții regizori Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu călăuzindu-i începuturile în regia de teatru.

 

A fost apoi regizor artistic al Teatrului Dramatic Bacovia din Bacău (1973 – 1979), al Teatrului de Păpuși din Constanța (1979-1986) și al Teatrului Țăndărică, București(1986-1998). A pus în scenă până în prezent peste 120 de spectacole ca regizor artistic colaborând cu numeroase teatre dramatice și de animație: Teatrul Național din Târgu-Mureș, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul Dramatic Constanța, Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, Teatrul Nottara – București, Teatrul de Animație din Bacău, Teatrul Țăndărică, Teatrul de Păpuși din Timișoara, Teatrul pentru Copii din Brăila, Teatrul Gulliver din Galați, Teatrul de Păpuși din Constanța, Teatrul de Păpuși din Craiova, Teatrul Ariel din Târgu-Mureș, Teatrul pentru Copii si Tineret din Ploiești, Teatrul de Marionete Arad, Teatrul Arlecchino din Brașov, Teatrul Prichindel din Alba Iulia. A colaborat cu Teatrul National Radiofonic și cu TVR.

 

Anul absolvirii studiilor universitare este și anul întâlnirii cu Teatrul Național din Târgu Mureș unde semnează regia spectacolului Murieta de Pablo Neruda, după 36 de ani o altă scenă – cea a UAT Tg. Mureș este spațiul aplauzelor pentru regizorul Cristian Pepino.

 

Ascensiunea lui Arturo Ui de B. Brecht, O casă de păpuși de Henryk Ibsen, Domnișoara Iulia, Scene din viața unui bădăran de Dumitru Solomon, Opereta de W. Gombrowicz sunt doar câteva dintre spectacolele de teatru dramatic în care Cristian Pepino și-a manifestat măestria în compoziția scenică, în calitatea metaforei teatrale, în profunzimea imaginii scenice.

 

Fără metaforă nu există artă, consideră creatorul Cristian Pepino, excelând intr-un univers metaforic prin excelență, cel al teatrului de animație.

 

Aventurile unei vrăjitoare de Rolph Thiem, Tigrul purpuriu de Ruth Byers, Prințesa și ecoul de Vlasta Pospisilova, Metamorfoze, după Ovidiu, Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, Pui de om, de Victor Eftimiu, Poveste cu fluture și soare de Stanca Ponta, Inima rece, după Wilhelm Hauff, Poveste cu un pescăruș, Roxy si bătrânul leu de Ivan Ostricov, Anotimpuri, Aventura nocturnă de Ivan Ostricov, Secretul Pădurii Bătrâne după Dino Buzzatti, Regele Cerb de Carlo Gozzi, Vrăjitoarele de Dimitrie Stelaru, Elefantelul curios dupa R. Kipling, Vitejii cetății Bade-Bade de Tudor Vasiliu Cenușăreasa, Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, Dumbrava minunată de M. Sadoveanu, Ciber-story după Stanislav Lem, Harap alb, Ivan Turbincă după Ion Creangă, Adunarea păsărilor – după Farrid Uddin Attar, Il fortunato Arlecchino, Play Faust, Motanul încălțat după Charles Perrault, Pinocchio, după Carlo Collodi, Pasărea albastră de M. Maeterlinck, Făt Frumos din lacrimă, dupa basmul lui M. Eminescu, Spărgătorul de nuci, după E.T.A.Hoffmann, Croitorașul cel viteaz, Aladdin, Ali Baba și cei 40 de hoți, Frumoasa și bestia, Crăiasa zăpezilor, după Andersen, Muck cel mic, după Wilhelm Hauff, Vrăjitorul din Oz - după Frank Baum, Dragostea celor trei portocale, Inelul fermecat, Robin Hood, Peer Gynt de Henryk Ibsen Prințesele vrăjite, Albă ca zăpada după Charles Perrault, Amnarul fermecat, Sinbad marinarul, Candide după Voltaire – sunt doar crâmpeie strălucitoare din caleidoscopul poveștilor create scenic de Cristian Pepino. Povești pentru copii și adulți, romantice sau cinic-ironice, pline de poezie sau de umor, fantastice sau telurice, realizate în tehnici diferite, cu păpuși și actori, în decoruri fastuoase sau sugerate doar prin animația computerizată, lumile regizorului Cristian Pepino sunt mereu fascinante și surprinzătoare. Trebuie să te lași sedus de magia lor, o magie care nu ține decât de o singură estetică: aceea a valorii.

 

Uneori personajele din spectacolele regizate de domnul Pepino aleg să nu se exprime prin vorbe, asta pentru ca domnia sa ca un artizan al vorbelor ticluite a descoperit și secretul tăcerilor scenice, al imaginilor care vorbesc de la sine.

 

Norocul pescarului, Șapte păcate capitale, Trandafirul fermecat, Trei dorințe, Cocoșul cu pene de aur, Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor, Inelul fermecat sunt piesele originale ale dramaturgului Cristian Pepino, piese pe care cu generozitate le-a oferit altor regizori pentru împlinirea scenică.

 

A mai realizat de asemenea numeroase adaptări și dramatizări (după Ion Creangă, Wilhelm Hauff, Carlo Collodi, E.T.A.Hoffmann, Clemens Brentano, Charles Perrault etc.), scenarii de teatru radiofonic (realizate la Radiodifuziunea Română în cadrul emisiunii Teatru Național Radiofonic pentru copii), a realizat traduceri de piese (Cum vă place și Visul unei nopți de vară de William Shakespeare), traduceri și adaptări de literatură pentru copii (publicate în revista Visul copiilor) etc., și când dramaturgul a obosit, l-a completat graficianul sau desenatorul.

 

Zeci de participări la festivaluri naționale și internaționale și peste 50 de premii sunt dovada aprecierii creației teatrale care poartă amprenta PEPINO:

 

·       Marele Premiu la Festivalul Internațional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Metamorfoze după Ovidius, Teatrul de Păpuși din Constanța; Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuși pentru acelasi spectacol la Festivalul de la Piatra Neamț, 1981;

 

·       Premiul special al juriului la Festivalul Internațional PIF de la Zagreb pentru spectacolul Sânziana și Pepelea realizat la Teatrul de Păpuși din Galați, 1982;

 

·       Premiul de regie acordat de către ATM, 1983;

 

·       Marele Premiu și Premiul de regie la Festivalul teatrelor pentru copii de la Focșani pentru spectacolele Inimă rece după Wilhelm Hauff – realizat la Teatrul de Păpuși din Constanța și Secretul pădurii bătrâne după Dino Buzzatti – Teatrul de Păpuși din Ploiești, 1984;

 

·       Marele premiu și Premiul pentru regie la Festivalul Național Ion Creangă de la Bacău pentru spectacolele Sperietoarea de pițigoi de Al. Popescu și Regele Cerb după Carlo Gozzi realizate la Teatrul de Păpuși din Constanța, Premiul revistei Teatru pentru spectacolul Drum de stele de Al. Popescu – realizat la Teatrul de Păpuși din Ploiești; Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuși al anului (Sperietoarea de pițigoi - Constanța), 1985;

 

·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuși al anului pentru spectacolul Aventuri cu Scufița Roșie realizat la Teatrul Țăndărică; Marele premiu pentru spectacolul Aventuri cu Scufița Roșie realizat la Teatrul Țăndărică în cadrul Festivalului teatrelor pentru copii de la Focșani; Premiul revistei Tomis pentru regie de teatru de păpuși - 1985 , 1986 ;

 

·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de papuși al anului pentru spectacolul Surâsul Hiroshimei  realizat la Teatrul Țăndărică, 1987;

 

·       Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol de teatru de papuși al anului pentru spectacolul Visul unei nopți de vară de William Shakespeare realizat la Teatrul Țăndărică, 1988;

 

·       Premiul întâi și Premiul de regie la Festivalul de la Constanța pentru spectacolul Harap Alb după Ion Creangă, realizat la Teatrul Țăndărică, 1991;

 

·       Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru de păpuși la Gala tinerilor actori de la Costinești pentru spectacolul Adunarea păsărilor (după Farid Uddin Attar) realizat la Teatrul Țăndărică cu studenții de la Secția de păpuși a UATC, 1993; pentru același spectacol a mai fost distins cu numeroase alte premii : Premiul ziarului Libertatea la Festivalul internațional al teatrelor studențești de la Sibiu; Premiul special al juriului la Festivalul de la Constanța; Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galați, 1994;

 

·       Premiul Vasile Alecsandri acordat de către Asociația Umoriștilor din România pentru regia spectacolului Sânziana și Pepelea realizat la Teatrul Țăndărică cu studenții de la Secția de păpuși a UATC, 1995;

 

·       Premiul special al juriului pentru spectacolul Play Faust realizat la Teatrul Țăndărică cu studenții de la Secția de păpuși a UATC – Festivalul Școlilor de Teatru – Iași, 1996 ;

 

·       Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galați pentru spectacolele  Pinocchio realizat la Teatrul Țăndărică cu studenții de la Secția de păpuși a UATC și Leopardul de argint de Al. Popescu realizat la Teatrul pentru Copii din Ploiești, 1997;

 

·       Marele premiu la Festivalul Gulliver de la Galați pentru spectacolul Pasărea albastră de Maeterlink realizat la Teatrul Țăndărică; Marele premiu la Festivalul Ion Creangă de la Bacău pentru spectacolul Leopardul de argint de Al. Popescu realizat la Teatrul pentru Copii din Ploiești,1998;

 

·       Premiul de regie la Festivalul internațional de la Constanța pentru spectacolul Regele Cerb de Carlo Gozzi realizat la Teatrul de Marionete din Arad; Marele premiu la Festivalul Gulliver –Galați pentru spectacolul Amnarul fermecat realizat la Teatrul pentru copii din Ploiești, 1999;

 

·       Premiul de Creație – Festivalul internațional PIF Zagreb (Croația) 2001, pentru spectacolul Adunarea păsărilor; Marele premiu si Premiul pentru regie - Festivalul Gulliver – Galați, 2001, Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Teatru de Animație de la Praga (2008) pentru spectacolul Candid – sunt mărturii ale excelenței.

 

Dar dincolo de toate acestea sunt de neprețuit aplauzele spectatorilor, luminile care se aprind în ochii copiilor când se ridică cortina.

 

Probabil ca domnul Cristian Pepino a descoperit și o altă lege a timpului, pentru că a găsit un Timp anume și pentru a întemeia o școală de teatru de animație, conferind o altă dimensiune acestei arte în România. În 1990 participă la inițierea programului de studiu Arta actorului mânuitor pentru teatrul de păpuși și marionete din cadrul ATF (azi UNATC), asumându-și răspunderea de a concepe planurile de învățământ, curricula disciplinelor. Se începe astfel o carieră didactică universitară, regizorul Pepino devenind mai întâi lector, apoi conferențiar și din 1999 până în prezent profesor universitar al UNATC. Domnia sa a susținut de-a lungul carierei sale cursuri de teatru de păpuși, de regie de teatru de păpuși și marionete (în 2004 a inițiat și un master în domeniu), de construcție de păpuși (1996 -Perugia, în cadrul  Festivalului Mondial al Figurilor Animate).

 

A mai fost invitat să susțină conferințe la Festivalul Tinerilor Regizori de la Slobozia și la Festivalul Internațional de la București (1998), workshop-uri internaționale sub egida Catedrei UNESCO. În 2004 de experiență domniei sale s-au bucurat și studenții UAT Tg. Mureș prin ciclul de conferințe și workshop-uri susținute la noi acasă de această dată, cu tema Elemente ale limbajului specific al teatrului de păpuși.

 

O viață dedicată teatrului. Creator, dar și cercetător, studiilor despre Giorgio Strehler, Ibsen, Brecht, Shakespeare, Teatrul experimental, spiritul analitic Cristian Pepino le adaugă numeroase studii de arta teatrului de animație. Teza de doctorat in domeniul istoria teatrului cu lucrarea Etape istorice  ale  artei  spectacolului  de animație, cursurile de construcție pentru teatrul de păpuși și marionete, de construcție și morfologie a teatrului de animație, modalitatea estetică a teatrului de păpuși, alături de volumele Automate, idoli, păpuși, magia unei lumi (1998), Dicționarul teatrelor de păpuși, marionete și animație din România (lucrare elaborată în cadrul Centrului de Studii și Cercetari al UNATC I.L.Caragiale din București, (2001), Tehnica teatrului de animație, UNATC PRESS, 2004, Tehnologii digitale în spectacolul de animație, UNATC, 2006, Regia în spectacolul de animație, sunt tot atâtea instrumente de cercetare și creație pe care Cristian Pepino le oferă cu generozitate tuturor celor interesați de arta teatrului de animație.

 

Spirit neobosit, conducătorul a diferite echipe de cercetare și câștigător de granturi de cercetare, Cristian Pepino se preocupă și de domeniul filmului de animație. Cele două volume editate la UNATC Press în 2007: Introducere în grafica și animația 3D și De la video la virtual deschid noi arii de cercetare ca și masteratul de Tehnologii digitale în spectacolul de animație, inițiat în 2006 la UNATC.

 

Dacă nu este în sala de repetiții sau la ateliere, dacă nu se află în fața computerului pentru a face un film de animație sau pentru a scrie, atunci cu certitudine profesorul Cristian Pepino poate fi găsit lângă studenții, masteranzii și doctoranzii domniei sale, fie pregătind un nou examen, fie ajutându-i să se perfecționeze și să-și găsească un stil propriu în interpretare sau regie, pentru că Maestrul nu ține nici un secret pentru sine! Sunt valori de oferit! Așa cum numai un adevărat Mentor o poate face: cu eleganță, cu știință, cu discreție și răbdare, cu inspirație. Formatorul de talente Cristian Pepino nu-și neglijează niciodată studenții, nu-și discreditează niciodată discipolii, ci îi supune superbei probede a-și depăși MAESTRUL.

 

Acestei impresionante personalități, Domnului Profesor Universitar Doctor Cristian Pepino, președinte al Uniunii Marionetiștilor din România, UNIMA România, consilier al organizației internaționale UNIMA, onorat cu Ordinul pentru Merit în grad de cavaler, Premiul Național pentru întreaga activitate în domeniul teatrului de păpuși, cu Premiul Special UNITER pentru teatru de păpuși, Senatul Universității de Artă Teatrală din Târgu-Mureș se onorează ca astăzi să-i confere titlul de Doctor Honoris Causa.

 

 

                                                                                      Conf. univ. dr Oana Leahu 

          Târgu-Mureș, 9 aprilie 2009, cu ocazia Ședinței Festive a  Senatului Universității de Artă Teatrală din Târgu-Mureș                  

 

 

 

Prof. univ. dr. George Banu

 

L A U D A T I O

DOMINI GEORGE BANU

cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Arte din Târgu-Mureș

 

Stimate Domnule Rector al Universității de Arte,
Stimați Membrii ai Senatului,
Dragi Colegi și Studenți,
Doamnelor și Domnilor,

 

În urma deciziei Senatului Universității de Arte din Târgu-Mureș, avem astăzi privilegiul de a primi în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral pe unul dintre cei mai importanți teoreticieni și critici ai fenomenului teatral din întreaga lume, distins titular al Institutului de Studii Teatrale al Universității Paris III, Sorbonne Nouvelle, pe profesorul George Banu (cunoscut în spațiul francofon sub numele Georges Banu). Figurând ca nume de referință în toate scrierile importante dedicate mișcării teatrale europene (și fiind considerat, în același timp, o autoritate în analiza creației scenice din spații culturale dintre cele mai îndepărtate), George Banu și-a câștigat un binemeritat renume.
 Profesorul George Banu s-a născut la 22 iunie 1943, în București. După studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (astăzi: Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”) a devenit asistent universitar în cadrul aceleași instituții. În anul 1973, Universitatea din București i-a acordat titlul de doctor, în urma susținerii tezei cu titlul Modele ale comunicării teatrale în secolul XX, sub coordonarea profesorului Ion Toboșaru. În anul 1974, odată cu stabilirea în Franța, și-a început cariera europeană, obținând, în 1978, doctoratul de ciclul III, sub îndrumarea celebrului profesor Bernard Dort; titlul tezei: Orientul și noul utopic. Brecht, Meyerhold, Eisenstein. Urmarea firească a acestei etape de cercetare s-a concretizat prin susținerea, în 1987, a prestigiosului Doctorat d’Etat, sub coordonarea aceluiași Bernard Dort, doctorat obținut cu mențiunea très bien à l’unanimité; de această dată titlul tezei este Practicile memoriei în arta mizanscenei secolului XX. Urcând gradele didactice, până la cel de professeur première classe, George Banu a susținut, în cadrul Institutului de Studii Teatrale de la Universitatea Paris III-Sorbonne Nouvelle, cursuri de aulă din domeniile esteticii, teoriei și practicii teatrale: Teatrul ca ficțiune litearară, Teatrul à l’italienne și revizuirea spațiului teatral contemporan, Structuri ale vieții teatrale în Franța, Analiza și lectura spectacolului, Montări cehoviene, Brecht și teatrul contemporan, Teatrul în Estul Europei, Teatru și memorie, Teatrul de artă în secolul XX etc.
În 1980 semnează, alături de Anne Ubersfeld și Bernard Pien, cea dintâi carte de la momentul instalării sale în Occident. Este vorba de L’espace théâtrale. Recherche dans la mise en scène d`aujourd`hui, pentru ca un an mai târziu să publice două volume care vor deveni de referință: Le costume de théâtre dans la mise en scène contemporaine și Brecht ou le petit contre le grand, cea din urmă răsplătită cu Premiul criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului.
Desigur, portretul intelectual și cultural al profesorului George Banu este oglindit cu claritate de scrierile sale, de cele aproape douăzeci de cărți pe care le-a publicat ca autor unic în Franța. Multe dintre aceste studii și-au găsit tălmăcirea în numeroase limbi, iar printre acestea, de bună seamă, se regăsesc traducerile românești: Teatrul memoriei, Actorul pe calea fără de urmă, Livada de vișini, teatrul nostru, Peter Brook. Spre teatrul formelor simple, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet și încă altele. Toate aceste volume sunt impregnate de personalitatea unică a autorului lor, întrucât preocupările profesorului George Banu au mers întotdeauna spre o căutare a surselor (și a resurselor) care fac din teatru o artă excepțională, în sensul pur al cuvântului: spațiul, costumul în teatru, decorul, actorul în ipostaze dintre cele mai inedite (cum este, ca exemplu, cel al spatelui întors spre spectator) etc. scot la lumină valențele estetice și ontologice ale artei scenei. Invoc această remarcă pentru a prezenta, foarte pe scurt, alte câteva teme și idei care domină volumele de studii, analize și eseuri ale profesorului George Banu. Privirea aruncată de critic spre actul scenic și asupra a tot ceea ce înconjoară „casta” teatrului are, parcă, menirea de a deconspira lucruri tăinuite, de a ne face martorii unei sublime trădări – poate singura în măsură să ne dea nouă, spectatorilor, speranța în revirimentul emoțiilor veridice. Undeva, tematizând, autorul se întreba retoric: „Supraveghindu-se mai puțin, spatele nu trișează. Acolo unde expresia feței poate amăgi, spatele spune adevărul. Dar oare, în felul acesta, nu dezvăluie el secrete mult mai adânc îngropate?” (Spatele omului, p. 37). Repetăm, pentru George Banu, teatrul nu-și este suficient sieși, nu este o formă de manifestare a creației care se împlinește în orizontul unei estetici gratuite, ci preia și filtrează tot ceea ce ființa umană acumulează în sine, pentru a reda, mai apoi, prin interpretare, ascunzișurile existenței și pentru a ne face atenți la firele nevăzute care ne leagă de transcendent.
Stilul scrierilor lui George Banu este unul de o acuratețe de excepție, cititorul, specialist sau nu în domeniu, fiind cucerit de metaforele pe care criticul le apelează și cu care operează în analiza fenomenului teatral. Deschidem la întâmplare volumul Uitarea, pentru a ne bucura spiritul cu un discurs ce aparține, parcă, unui filosof copleșit de adevărurile pe care le dislocă: „Uitarea este unoeri tămăduirea după care tânjim și de care nu are parte nici iubitul părăsit, nici ființa rănită. «Cum să uităm?» – apel pe care orice îndemn exasperat îl face și mai intens” (p. 30). În cel mai curat sens al cuvântului, teatrul reprezintă, pentru profesorul și criticul pe care îl omagiem astăzi, o formă de asumare a destinului și asta în măsura în care arta spre care și-a îndreptat atenția nu este un „ceva” care i-a umplut și îi umple viața, ci un dat care i-o condiționează. Uneori, ca în cazul studiului masiv dedicat lui Peter Brook, din Les Voies de la création théâtrale (vol. XIII, ed. CNRS), demersul este cartezian, formulările stilistice superioare sunt însoțite de o analiză „anatomică” a spectacolelor, interpretarea, în întregul ei, fiind consolidată prin date tehnice reperabile doar printr-o analiză pe secvențe cronotopice scurte.
Erudiția de care se bucură a constituit întotdeauna, pentru George Banu, un instrument util în translatarea studiului actului teatral (teoretic, dramaturgic, mizanscenic etc), în deschiderea unor arii artistice învecinate și a unor forme ale creației de care scena a profitat din plin, câștigând, practic, printr-un paradoxal gest sincretic, însemnele propriei specificități. Cărțile sale fac un tur de forță prin teatrul european, iar regizorii și creațiile de care s-a interesat și prin care și-a formulat întrebări și răspunsuri teoretice au marcat momente ale creației scenice de o însemnătate vitală: Artaud, Brecht, Meyerhold, Kantor, Brook, Strehler sunt doar câteva nume dintr-o galerie de personalități care reprezintă pilonii spectacolului de teatru ai veacului XX.
Dar George Banu nu este doar un important profesor și teoretician, activitatea sa însemnând, în egală măsură, participarea activă la evenimentul scenic, la organizarea vieții artistice, la proiecte editoriale, asupra cărora și-a pus, nu o dată, o binevenită amprentă, făcând din arta teatrului un mijloc de pătrundere spre straturile ascunse ale culturii și, de aici, de deslușire a unor fațete inedite ale travaliului creator. Dacă e să apelăm un cuvânt care să-l definească pe cel a cărui viață se confundă cu viața teatrului, în plenitudinea sa, atunci acesta este „generozitate”, în sensul în care tot ceea ce a întreprins s-a consumat în virtutea unui „împreună cu” sau a unui „alături”; și cum ar putea fi altfel, dacă ne gândim doar la cele aproape 30 de volume colective pe care le-a coordonat, sub egida unor edituri faimoase, punând într-un „areal” al profunzimii studii și cercetări monografice și tematice. Aș aminti aici doar cîteva: Brook (Les voies de la création théâtrales, vol. XIII, éd. du CNRS, 1985), Opéra, théâtre, une mémoire imaginaire (Cahier de l’Herne / Colloque de Cerisy, 1989), Tadeusz Kantor, l’artiste à la fin du XX-ème siècle (Actes Sud, 1990), Ryszard Cieslak, acteur-emblème des années soixante (Actes Sud, 1991), Le théâtre testamentaire (nr. 38 Alternatives théâtrales), Les répétitions. Un siècle de mise en scène. De Stanislavski à Bob Wilson (Alternatives théâtrales, nr. 52-54, 1997 / Académie Expérimentale des Théâtres), La tragédie grecque, défi de la scène contemporaine (Eudes théâtrales), Les Cités du théâtre d’art de Stanislavski à Strehler (Ed. Théâtrales / Académie expérimentale des Théâtres, 2000), Repetițiile și teatrul reînnoit (Ed. Nemira, 2009) etc.
Participarea lui George Banu la proiecte internaționale a însemnat adeseori un gest de curaj. Și asta întrucât în cei 11 ani cât a fost director artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, între 1994-2001, s-a implicat și i-a atras pe cei din jurul său (mai întotdeauna personalități de prim rang ai vieții teatrale din întreaga lume) spre proiecte de mare anvergură, demarând și făcând posibile cercetări spre spații abia explorate. Între studiile și cărțile publicate, inițiativele de cercetare artistică, de sondare a vieții teatrale se poate zări un fir unificator, teme, motive, topoi strângând într-un același loc obsesii cu irizări ale unui destin intelectual de excepție. Să ne gândim doar la momoria teatrului, motiv exemplar și persistent în căutările sale, recuperat printr-un joc à l’envers, în volumul Uitarea și în spectacolul omonim, pus în scenă de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Cluj, în 2001. Este ceea ce și conferă teatrului statutul de l’entre deux, subtilă mișcare de fugă a artei spre orizonturi inexplicabile, încărcate însă, întotdeauna, cu vitalitatea ființei ființătoare, pentru a-l parafraza pe Heidegger. Or, toate incursiunile teoretice au ceva din plăcerea „lecturii” spectacolului, parcurgerea textelor lui George Banu fiind însoțite de acel ceva care conferă cititorului șansa participării la evenimentul unic al întâlnirii cuvântului cu gestul revelator. Punctul din care este privit spectacolul aparține spectatorului ingenuu, spectatorului care se dorește derobat, în clipa pătrunderii în sala de spectacol, de toate cunoștințele arbitrare, apriorice, convenționale, deformatoare. De aceea, momentul reprezentației este unul al meditației autentice, inaugurate de evenimentul scenic, de gestul actorului, de costumul de teatru sau de zgomotul sălii.
Recunoașterea internațională a profesorului, cărturarului și criticului de teatru George Banu este una evidentă. Și asta pentru că, dincolo de numeroasele premii și distincții pe care le-a primit – Premiul UNESCO, Premiile UNITER, Ordinul de Cavaler al Artelor și Literelor ș.a.m.d. – alegerea sa, vreme de trei mandate consecutive, ca președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (1994-2001) reprezintă semnul aprecierii și recunoașterii de care se bucură în rândul condeierilor din domeniul artei teatrului.
Prin ceremonia de azi, de primire a profesorului George Banu în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral al Universității de Arte din Târgu-Mureș, ne exprimăm recunoștința pentru prodigioasa sa activitate teatrală, teoretică și practică, precum și gratitudinea pentru purtarea stindardului culturii și învățământului românesc în lume.

 

Prof. univ. dr. Sorin Crișan
Facultatea de Teatru
Universitatea de Arte Târgu-Mureș

 

Târgu-Mureș, 27 mai 2010

 

 

 

Prof. univ. dr. István Almási

 

L A U D A T I O

 

 

Timp de aproape o jumătate de veac, cercetător științific principal de gradul I la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca, cu specializarea de bază  etnomuzicologie, Almási István s-a născut pe 8 decembrie 1934 la Cluj și a absolvit Conservatorul de Muzică “Gheorghe Dima” în anul 1956, specializarea pedagogie și dirijat coral. Preocupările sale privind folcloristica datează încă din anii studenției, în 1953 luând parte pentru prima dată la cercetări de teren în satul Turea (jud. Cluj), iar în 1954 publicându-și întâiul său articol de specialitate. Acceptând propunerea maestrului său, Jagamas János - personalitate remarcabilă în domeniul științei folclorului -, de a lucra în cadrul Institutului de Folclor din Cluj, din 1957 și-a dedicat viața cercetării unor arii tematice precum: studiul relațiilor interetnice în domeniul muzicii populare; clasificarea, sistematizarea și tipologizarea melodiilor;  folclorul din zona văii Ghurghiului; istoricul cercetărilor de folclor muzical din Transilvania; folclorul muzical maghiar din Sălaj, și din zona dintre Mureș și Târnava Mică; Folclorul muzical românesc și maghiar din zona Marghita etc..
   Pe tărâmul etnomuzicologiei activitatea sa ni se prezintă cu adevărat impresionantă: a realizat culegeri de folclor în 130 de localități transilvănene, totalizând un număr de cca 5000 de piese de folclor muzical vocal și instrumental, și toate aceste materiale se află în inventarul Arhivei de Folclor a Academiei Române. De pe bandă de magnetofon a transcris cca 4000 de melodii și texte. Contribuțiile sale sunt cu atât mai valoroase cu cât o bună parte a culegerilor le-a efectuat în zone folclorice aproape necunoscute. Totodată a inițiat sistematizarea melodiilor depozitate în fondurile Arhivei de Folclor.
 Observațiile sale pertinente și extrem de prețioase le-a pus la dispoziția societății științifice prin publicarea a 11 volume, a nenumărate studii, articole și recenzii, ori prin prezența sa la conferințe, sesiuni, simpozioane atât în țară cât și în străinătate. Meritele sale au fost onorate prin diverse distincții ca; „Premiul Ciprian Porumbescu” (1981) acordat de Academia Română, „Premiul Szabolcsi Bence” (2001), „Premiul comemorativ Kodály Zoltán” (2007). Printre altele este membru al Academiei Ungare de Arte, al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, membru de onoare al Societății Maghiare Kodály, membru corespondent al Societății Ungare de Etnografie. Face parte din Consiliul științific al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române”, precum din comitetul de redacție al publicației „Anuarul Arhivei de Folclor”.
Facultatea de Muzică a Universității de Arte s-a simțit permanent onorată prin faptul că domnul Almási István a acceptat predarea folclorului maghiar la specializarea noastră încă de la începuturi. De fapt atenția deosebită îndreptată asupra valorilor artei populare constituie un aspect definitoriu al culturii europene de astăzi. Căci posedă acea forță spirituală care conferă identitate celor ce aparțin unei culturi naționale. În cazul culturilor oarecum întârziate ale popoarelor cental, est și nord europene, în paleta istorică a secolului al XIX-lea, inspirația folclorică slujea de fapt conturarea profilului cultural propriu al fiecăruia. În cazul culturii maghiare, comoara muzicii populare cu adevărat autentice a rămas nedeslușită în contextul operei romantice ale lui Erkel și chiar și în monumentala creație a lui Liszt. Marea descoperire revenindu-i lui Kodály și Bartók, filieră pe care suntem mândrii că l-am moștenit prin intermediul profesorului Jagamas János respectiv a discipolului său în persoana domnului Almási. Despre dăruirea cu care s-a implicat în predarea ștachetei, a valorilor acumulate în domeniul științei, grăiește faptul că în ciuda vârstei înaintate nu s-a lăsat intimidat de încercările, oboseala călătoriilor pe care le efectua săptămânal în vederea susținerii cursurilor destinate studenților noștri. În aceste eforturi nu putem să nu amintim sprijinul și susținerea promtă primită din partea rectoratului Universității.
Stilul său de predare, reprezentarea sugestivă a lucrurilor au făcut să fie îndrăgit în rândul discipolilor săi, chiar dacă exigențele, ori metodele sale au pus la încercare deseori aptitudinile unor serii de studenți. Faptul că ne-a devenit un aliat încă de la începuturi, a contribuit într-o măsură considerabilă la atracția specializării Pedagogie muzicală. Depășind perioada prescrisă folclorului în planul de învățământ, nu de puține ori, studenții și-au exprimat dorința de a se  aprofunda în continuare în această disciplină.
Domnul profesor Almási István este un apostol savant, de la care am învățat ceea ce ne-a învățat și Bartók, și anume: că muzica populară maghiară este frumoasă, dar este frumoasă muzica tuturor popoarelor. Suntem onorați că a acceptat din partea noastră această distincție, și-l așteptăm înapoi la cursuri demonstrative și la toate evenimentele legate de cariera sa științifică.


     Dr. Elekes Márta-Adrienne, muzicolog,
     șeful catedrei de Pedagogie muzicală, secția maghiară

 

27 mai 2010, Tg.Mureș

 

 

Prof. univ. dr. Ludmila Patlanjoglu 

 

L A U D A T I O

de Doctor Honoris Causa
al Universității de Arte din Târgu-Mureș

 

Stimați Membrii ai Senatului,
Dragi Colegi și Studenți,
Doamnelor și Domnilor,

 

În urma deciziei Senatului Universității de Arte din Târgu-Mureș, avem astăzi privilegiul de a primi în rândul membrilor de onoare ai corpului profesoral pe dr. Ludmila Patlanjoglu, unul dintre profesorii și criticii de teatru din România care și-a câștigat un renume atât în mediile academice, cât și în cele ale creatorilor.
Prof. Ludmila Patlanjoglu s-a născut la București și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, Secția Teatrologie-Filmologie.
În anul 1984 a reprezentat România la Seminarul Internațional al Tinerilor Critici, organizat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, la Edinburgh, Marea Britanie. În 1987 a întreprins o călătorie de studii la Londra, Stratford, la invitația British Council, iar în 1998 a beneficiat de o călătorie de documentare la Centrul Artă-Universitate-Cultură al Universității din Dijon, în cadrul Programului Cortex.
Director al Departamentului Studii teatrale, Conducător științific de doctorat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“ din București, prof. Ludmila Patlanjoglu a devenit membru în Comitetul Executiv al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – A.I.C.T / I.A.T.C. (2001-2008). Între 1999-2008, a fost președinte al A.I.C.T – Secția Română. Totodată, este membru în Bordul Revistei „Critical Stages” al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Membru UNITER și membru de onoare în biroul de conducere al A.I.C.T – Secția Română.
Critic de teatru, colaborator la importante publicații (reviste, cotidiene) din România (România literară, Secolul 20, Teatrul AZI, Scena, Contrapunct, aLtitudini, Adevărul, Adevărul literar și artistic, România liberă, Cotidianul, Jurnalul național, Ziua). Colaborator radio și TV pentru emisiuni de profil. Realizator al telerecitalurilor „Elvira Godeanu” și „George Constantin”. Membră în jurii, organizator și moderator a numeroase workshop-uri, colocvii, seminarii, dezbateri desfășurate în cadrul festivalurilor naționale și internaționale de teatru găzduite de România. Director al Festivalului Național de Teatru „I. L. Caragiale“ (edițiile 2002, 2003) și director al Congresului Mondial al Criticilor de Teatru, organizat la București, noiembrie 2003. Inițiator al Proiectului „Thalia – Premiul Criticii Mondiale“ acordat de A.I.C.T unor mari oameni de teatru din lume (trofeul realizat de scenograful Dragoș Buhagiar). Autoare a volumelor: „La vie en rose cu Clody Bertola“ – Ed. Humanitas (Premiul Criticii 1997); „Regele Scamator Ștefan Iordache“ Ed. Nemira (Premiul UNITER 2004). Invitată la congresele mondiale ale A.I.C.T. și la numerose reuniuni teatrale internaționale: Avignon, Edinburgh, Londra, Paris, Chicago, Budapesta, Helsinki, Cairo, Montreal, Milano, Torino, Seul, Salonic, Sankt Petersburg, Wroclaw, Stockholm, Cracovia, Taormina, Bruxelles, Budapesta, Cairo, Varșovia.
Profesor Ludmila Patlanjoglu este distinsă în 2004 cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler“ („Pentru activitatea pusă în slujba promovării artei și culturii românești peste hotare”), acordat de Președinția României și cu Premiul pentru întreaga activitate în cadrul Galei UNITER (2010).
Cărțile și studiile publicate de prof. Ludmila Patlanjoglu sunt marcate de suplețe intelectuală, de rafinament și probitate. Adeptă a documentarismului, a transformat critica teatrală într-un loc al acurateței și limpidității informație. Interviurile pe care le-a realizat (iar primele care ne vin în minte sunt cele realizate cu Ștefan Iordache) sunt astfel conduse încât să scoată din textura cotidianului substanța vieții. În fapt, interviurile domniei sale se constituie ca dialoguri conduse cu iubire și cu conștiința prezenței transcendentului în noi și în tot ceea ce ne înconjoară.
Poate că una dintre cele mai importante creații ale doameni prof. Ludmila Patlanjoglu este creația „nevăzută”, cea constituită dintr-un număr mare de critici și istorici de teatru, teatrologi, oameni de cultură pe care i-a format și mentorat în ultimele două decenii. Și, vă pot spune în deplină cunoștință de cauză, numărul celor care îi sunt datori – în cel mai bun înțeles al cuvântului – este mare. Deveniți nume cu rezonanță în critica teatrală, cercetători și cadre didactice, manageri de instituții ș.a.m.d., aceștia duc cu ei amprenta matricei formatoare a prof. Ludmila Patlanjoglu.
Recunoașterea națională și internațională de care se bucură prof. Ludmila Patlanjoglu, purtarea stindardului teatrului românesc pe toate meridianele reprezintă motivele care ne-au adus astăzi în cadrul acestei festivități solemne a Universității de Arte de acordare a titlului de doctor honoris causa.
Doamnă Profesor, vă mulțumim pentru tot ceea ce faceți pentru cultura și teatrul românesc și vă spunem bine ați venit în rândurile comunității academice a Universității de Arte din Târgu-Mureș.

 

Târgu-Mureș, 20 aprilie 2012


RECTOR
Prof. univ. dr. Sorin CRIȘAN

Calendar

© copyright UAT 2017
created by Smartsoft